cropped-rah-e1602152578869.jpg
cropped-rah-e1602152578869.jpg

Cine sunt eu?

Fă (t)rai din ce ai sau trash the poetry

Mereu am crezut despre mine că sunt în același timp și poezie și matematică, și dantelă și noroi. Le înțeleg pe ambele, le simt, nu cred că se exclud, ci că se completează, că sunt de fapt același lucru. Întotdeauna este matemagică – a fost o eroare de typing, dar prea a țâșnit magia în cuvântul ăsta, așa că îl las cum a vrut el să crească. So, e mereu matemagică în poezie și poezie în matematică. Evident, sau din păcate, nu am învățat asta la școală, ci după, eliberată de note și lucrări de control și punând cap la cap multe informații primite în clasă. (Ei, cum ar fi fost să fie școala făcută de oameni așa cum a făcut natura învățătura? Dar asta e altă discuție, mult mai aprinsă, în care nu vreau să intru acum.) Vreau doar să spun că la un moment dat, când am ieșit pentru o perioadă din școală înainte să mă întorc la facultate, am aflat – norocul meu – la ce ar fi ea bună de fapt. Și ce frumos e să pui ideile cap la cap! Ce înviorător e să înțelegi, chiar în-fiorător. De la fiori, nu de la groază  😊 Pur și simplu să și înțelegi ce vezi, ce simți, ce și de ce faci, să realizezi câte poți face, cât poți construi cu atâtea informații care ajung la tine în școală, dar prin care trecem toți atât de …ca gâsca prin apă.

În fine, ziceam că sunt și os și carne, dantelă și noroi, pentru că nu-i așa, de câte ori nu suntem nevoiți în viață să trash the poetry? Așa că eu știu în mine și trunchi cu rădăcină și crengi, dar știu și că din ele cresc frunze și flori și le îmbracă. Nu se poate una fără alta. Structură și umplutură. Așa cum nu se poate poezie fără matematică, dantelă fără noroi, ori filozofie fără practică.

Așa că asta sunt eu:

Am început școala la grădiniță (hihi) în Focșani, unde am și terminat-o în etapa Bac. Apoi am zburat la propriu până spre rădăcini, în Siria, fără să știu că îmi căutam o bucată din mine. Doar am plecat, pe jumătate sau mai mult incoștientă, să o aflu, scot, găsesc pe Al-Haddada din Ralucă. Cât sunt Al-Haddadă și câtă Ralucă? Încă nu știu. Știu doar că se îmbină într-un echilibru al lor, al meu interior, că încă mai caut cât original (-cauciucat) arăbesc și cât românesc, cât est și cât vest, cât iad și cât rai pot să duc, să cunosc și să fac. M-am întors în România, am fost la facultate, am început să lucrez ca jurnalist, am tot explicat oamenilor lucruri în știri, am evadat din nou în Siria, apoi am ajuns traducător. Le-am unit cumva pe toate în buletinul de zilnic de presă în care traduc zi de zi în arabă știri pe care altă dată le făceam. Probabil că într-o formă sau alta am tradus, translatat și oscilat toată viața între cele două culturi, explicând ca un reporter arabisme în românisme și invers. Am rămas pasionată de oameni, deși uneori am fugit de ei, dar sper că am ajuns să înțeleg de ce au supraviețuit românii cu capul plecat netăiat și de ce au inventat dansul din buric tocmai cei care își acoperă femeile de sus până jos, atât de frumos (cântat-fredonat). De când am ținut primul aparat foto în mână am început să văd lumea în contraste și cadre, pentru că ele spun, fiecare, mii de cuvinte și mereu mi-a fost mai ușor să arăt lumea decât s-o vorbesc. Dar se completează și ele, vorbele cu imaginile ca dantela cu noroiul, așa că acum îmi fac aici un loc de joacă în care să adun câte ceva din ce îmi trece prin cap și prin fața ochilor.

Cea mai frumoasă fotografie din viața mea de până acum (în afară de cele cu nepoții mei) e una nefăcută. Nefăcută cu vreun aparat, dar lipită de mintea mea pentru forever. Un cerșetor jegos și pe jumătate dezbrăcat stătea turcește pe asfalt între niște tomberoane de gunoi pline și hrănea cu pâine un stol de porumbei care gângureau în jurul lui. Așa cum se uita omul ăla al ei dândul-le firmituri din palmă, așa e viața, sau așa aș vrea să pot privi eu mereu lumea, indiferent de situație. Cu dragoste, curiozitate, liniște. Cu sentimentul că momentul meu e toată lumea mare și că nu trebuie să mai fug spre nimic și de nimic.