La un moment dat am început să simt că aș putea trăi în Istanbul sau în Spania Andaluză. Eventual să mă tot mut între ele. Zonele astea sunt în mintea mea combinația dintre est și vest. În Andaluzia e combinația Europei cu Arabia, unde arabii au stat 800 de ani, iar în Istanbul au fost amestecați arabii cu turcii, care au stat la noi 400 de ani (bine, arabii și turcii s-au tot luptat până în ziua de azi și nu suportă să fie confundați, nici între ei, nici cu persanii, iranienii de azi). De la distanța sigură oferită de geografie față de Spania și de timp față de Imperiul Otoman, le pot îndrăgi dincolo de duritatea pe care au manifestat-o fiecare în felul ei și mă pot bucura de comorile/tezaurele/moștenirile pe care le-au lăsat, atât cât am eu acces la ele.
Ambele îmi sunt familiare, pe ambele le am în sânge. Poate de asta aș putea trăi și în Turcia și în Spania cu același sentiment de bucurie. Fiecare cu dulceata ei, ambele cu o graniță de asprime. Mă scald în savoare și în Andaluzia și în Istanbul, dar undeva pentru femei e o limită. Turcoaicele sunt încă destul de acoperite, hainele lungi închise la culoare par un stop! rigid spre unduirile corpului lor de belly-dance, dar spanioloaicele își poartă asprimea la vedere. În trăsături, în gesturi, căutături, în flamenco. Privirea femeilor spaniole are un fel direct de a fi, hainele lor au linii și niște culori drepte, fățișe, spre cine se uită la ele. Vocile, la fel. În culorile femeilor spaniole parcă regăsesc mereu și un galben nisipiu deșertic. Până și în albastrurile lor intense sunt rămășitele unor dune cu cer foarte albastru. Sunt în ele niște contradicții enervante și atrăgătoare.
Dulce asprişor. Aroma comună de Andaluzia și Istanbul. Ambele mă atrag cu dulceața lor și ambele îmi dau fiori pe spatele meu liber, niște fiori arăbești de undeva de foarte departe din mine.
