Hei, gata, I’m back deși n-aveam chef să mă-ntorc din bazarul meu de izuri. Ah, în ce hal m-au deviat atracțiile astea nazale de la idee, mai ales în oglindă cu mirosurile de ”acasa românească” – parfumul de măr sau tei înflorit, ploaie în pădure, fân, iarba proaspăt tunsă, sarmalele (tradițional românești?), cozonacul de crăciun și portocalele amestecate cu mirosul gerului de minus zece, minus douăzeci. Probabil că o să mai deviez de multe ori prin amintiri de felul ăsta, pentru că da, araba a crescut în corpul meu, cum ziceam, și o simt uneori ca pe ceva fizic. Învățând limba asta plină de văluri parcă mi s-a luat o perdea de pe ochi, am descoperit prin cuvinte o lume, mai multe lumi, poate chiar harta vieții însăși m-a învăluit ca un șal.
Voi mai beți șai (ceai) dimineața, cu pâine și unt? Mâncați fasuliyeh (fasole) des? Bunica voastră era româncă jid bin jid (get beget)? (iată aici un articol din Dilema despre originea sintagmei get beget). Sau e româncă musulmană de origini turce ori tătare din Dobrogea? Avea samawar (samovar) pentru șai (ceai)? Își pune pe spate vreun șal (șal) în zilele mai răcoroase? Vă făcea șerbet? Poate mama vă punea în jizdan (ghiozdan, geantă) la școală un pachețel, lângă cartea de Al Jibr (algebră) vă aranja jrapii (ciorapii, șosetele), vă prindea bintalii (pantalonii) poate cu un kamar (chimir, brâu, curea) și vă scotea pe ușă, cu jazma (cizma) lustruită. Avea mușammaa (mușama) pe masă? Poate vă făcea o șorbă bună (ciorbă, mâncarea care se poate bea) sau o musaqqaa (musaca) într-o tanjara (tingire) veche. Ea scotea mereu bunătăți din khammara (cămara, locul unde se păstrează conservele, murăturile, fermentatele) și avea poate pentru noi, mundassa (îndesată) pe undeva, o bucățică dulce de raha (rahat), că ea avea bunătăăăți… barakah (berechet). Bunica nu prea ne dădea chestii murra (amare) ca să ne amărască, nu-i așa? Și nici nu ne certa pentru notele de la alkimiyaa (chimie). Dar aprindea o qandil (candela, lunânarea), ca spiritul sfânt să ne apere. Și la lumina aceea caldă, în oda (odaia) ei, poate pe un diwan (divan, canapea) ne citea sau inventa chiar ea povești. Vă plăceau cele din saray (serai, palat), cu vreun balat (palate) cu mataris (metereze) și cu wazir-i (viziri) care mergeau la sfatul din diwan (divan, consiliu), poveștile cu hawd-uri (havuzuri) și maskhara (măscărici) sau cele cu badawi (beduini) și badawi (bidivii)? Cu talasem (talismane) magice? Ați auzit de khan-uri (hanuri) prin povești? Ați stat în vreunul? Poate Hanul lui Manuc? Sau ați Ați citit Al-balta (Baltagul)? Făceați kharab (harababură, stricăciuni) în casă când vă jucați sau erați un copil cuminte cu minte? Băteați mingea pe midan (maidan), în mahale (mahala)? Oricum, și mari fiind, dacă vă prinde bunica vă dă cu voi un safar tase (sufertaș) cu mâncare făcută de mâna ei. Acum, că ați crescut, sunteți un ins (ins, om, persoană) serios sau vă plac diyafet-urile (zaiafeturile) cu tarab de alaoude (taraf cu lăute)? Sau, dacă sunteți femeie, poate soțul sau iubitul v-a făcut karam-ul (cheremul) sau khater-ul (hatârul) sau kiif-ul (cheful) când vi s-a nazharat (năzărit) ceva și v-a cumpărat vreo șanta (geantă, poșetă) de piele de crocodil ori pe niște mujawharat (giuvaeruri)? Niște fardouse (peruzele, turcoaze) rupte din fardous (paradis, rai), ori niște marjan (mărgean, coral) ca să îi faceți soțului o adevărată balaa (belea) în portofel… Sau, dacă nu bijuterii, măcar niște kahl (kohl, negru de ochi) (aici, puțin despre kohl, într-un interviu pentru Corina Caragea). Doamne ferește să ajungă omu’ să lase podoabele la amana (amanet) că rămâne fără beshkesh (peșcheș) de bakshish (bacșiș), că poate nu vă mai face khatir (hatârul) și poate vă zice sictir, sau se sperie de dabji (zapciu – cel care strânge, găbjește dările, impozitele) că nu îi mai rămân bani de kharaj (haraci, impozit) … ya allah! ya weilah! (doamne, aoleu!) Iar noi ca nație suntem români sada (sadea, pur, simplu, rasă curată), jid bin jid (get beget) (și aici, de la minutul 16.54, George Buhnici îi povestea domnului profesor Borțun că urma să publice un interviu cu mine și îi spunea că mama e get beget româncă, iar tata get beget sirian. mai precis, zice get beget la 17.21 și 17.23 🙂 Sîc, a folosit expresia în ambele direcții, și pentru jumătatea mea românească, unde folosim expresia, și pentru cea arăbească, de unde vin aceste cuvinte. doi geți begeți din care am apărut eu 🙂 . În rest, podcastul lui e despre război, acest lucru sinistru care rănește sau distruge generații întregi), români fără qusur (cusur), așa e? În vremurile astea nu prea ne mai place în ce hal (stare, situație) suntem și mulți pleacă din țară. Vă place să călătoriți? Să fiți musafirin (musafiri, călători) sau mușteriin (cumpărători, clienți, mușterii) pentru magazinele marilor mărci de afară ori în bazarul colorat și ieftin? Un araq (rachiu, răchie, tărie) la o masă copioasă merge bine, nu-i așa? Da nici prea mult, să nu fiți makhmur (mahmuri) a doua zi? Un hammam ca lumea cu al bukhar (aburi) fierbinți poate scoate din noi aburii al kohool (alcoolului) mai ales dacă are cine să te ferke (frece) bine pe spate cu o lifeh (lufă – burete de mare natural uscat și folosit la baie pentru că este fibros și curăță pielea prin masaj). Aveați khabar (habar) că știți și folosiți atâtea cuvinte arabiyyeh (arăbești)? Joaca asta poate merge așa mult și bine, e destulă arabă în română, venită de-a dreptul sau de-a strâmbul până la noi.
Când am început să aud cuvintele astea mi se părea că arabii folosesc cuvinte românești. Ce ușurare, ce descoperire! Româna nu seamănă doar cu franceza, italiana, limbile latine și puțin cu engleza, ba și cu araba! A fost ca o regăsire. Cu fiecare cuvânt pe care îl recunoșteam, totul părea mult mai ușor în locul ăla care în prima zi m-a sufocat. Cuvintele românești din arabă erau un fel de acasă care mi-a făcut araba prietenoasă – bine, încă nu știam câte excepții de la reguli sunt în gramatica limbii arabe :)))) dar asta e altă poveste de iubire.
Urma să aflu că era de fapt invers, erau cuvinte arăbești ajunse în română în sute de ani, dar acest ”du-te vino” mi-a deschis mintea și îmi aducea zilnic bucuria că araba e ușoară: du-te în arabă ca să vezi cuvinte românești, revino în română ca să găsești sursele și să vezi că nu sunt românești ci arăbești, apoi poți să refaci traseul vorbelor.
Aceste uimitoare bucăți de noutate, cuvintele, erau parte din cărămizile din care o construiam pe Al-Haddadă în mijlocul Ralucăi. Pe unele nu le poți întâlni dacă nu le vizitezi la ele acasă, dar pe altele le știi de la tine de acasă fără să ai idee de unde sunt și de ce le cunoști. Pe astea din urmă eu le numesc cuvinte călătoare. Și iar îmi vine să scriu ”cuvinte” și ”cuvinte călătoare” cu multe unduiri și brzibrizuri ca în caligrafia arabă, pentru că ele, cuvintele călătoare mi-au pus brizbrizuri în suflet. Ba și în creier, deși pare greu de asociat noțiunile de creier și brizbriz. În fine, să nu deviez acum și în brizbrizuri :))))
Cuvintele călătoare sunt pentru mine niște idei fermecate care au pornit de undeva de la oamenii lor și au ajuns altundeva, departe, la oameni total diferiți, prin puterea conținutului lor, prin forța lor de a uimi și prin importanța și unicitatea pe care noii lor oameni au găsit-o în ele. Cuvintele călătoare s-au plimbat prin oameni ca în caravane și au ajuns în felul ăsta de pe un continent pe altul. Unele cuvinte și-au găsit oameni noi, altele nu au putut trăi fără oamenii lor originari și au rămas acasă, ca niște bătrâni care nu aplecat niciodată din satul lor și care păstrează în ele înțelepciuni condensate ca niște diamante.
O să încerc să le pun în niște categorii, nu științific, ci așa cum le vede un om care dă prima oară de ele într-o limbă nouă.
1 – Unele din cuvintele care au ajuns la noi sunt denumiri pentru lucruri specifice locului, inexistente la noi, care se regăsesc în română doar cu numele. De exemplu harem – nu avem haremuri în zona și cultura noastră, dar avem cuvântul. Nici ued-uri nu avem în România, dar avem cuvântul care la ora de geografie înnoadă multe limbi de copii până pot pronunța și înțelege că sunt niște văi prin deșert pe unde curge apa din când în când, deși deșertul e un loc unde nu există apă. Deci cum vine asta?? Păi niște văi seci de obicei dar care din când în când se transformă în râuri. OooK.
2 – Cum spuneam, mai sunt și cuvintele care nu au plecat nicicând din satul sau din tribul lor, atât de legate de tradițiile arăbești, încât nu au niciun corespondent în română – de exemplu azzabibah, sau zabibat assalat, adică bătătura din frunte pe care o fac cei foarte credincioși de la atingerea repetată a capului pe pământ în plecăciune – traducerea literală ar fi ”stafida de rugăciune”.
Asemenea cuvinte erau o uimire totală pentru mine, trăgeau după ele povești întregi de care habar nu avusesem, îmi arătau că se poate trăi diferit de tot ce învățasem, obiceiuri perfect valabile în contextul lor, considerate bune, deși pentru mine fuseseră inexistente până atunci și când aflam de ele îmi păreau adevărate ciudățenii. De ce ai sta în cap să te rogi până faci bătătură în frunte??? Și fix acei nebuni să fie cei mai respectați în societate??? Cele mai șocante pentru noi, de care majoritatea ați auzit, sunt obiceiurile legate de viața femeii și onoarea familiei și nu doar la arabi, ci și la indieni, de exemplu.
Dar lumi întregi pot exista în paralel, cu valori complet opuse și pot funcționa fără cusur. Iar eu aflam zilnic atâtea informații și sensuri noi, interesante. Logice sau nu, deschizătoare de minte și foarte …gustoase. Cum să vă zic ce gust are curiozitatea?
3 – Alte noțiuni, valabile în mai toate limbile pământului, au în română un singur cuvânt aproape sec în comparație cu nenumăratele și zemoasele denumiri diferite din arabă, pentru fiecare grad, etapă sau caracteristică a acelei noțiuni (Dumnezeu are 99-100 de nume, după fiecare calitate a Lui – Allah, Atoateștiutorul, Atotcuprinzătorul, Unicul, Eternul, Binevoitorul, Preaînțeleptul…… etc. Leul și cămila și puii lor au și ele câteva zeci de nume fiecare.) E greu de reprodus diferența dintre aceste denumiri, în română trebuie să folosești explicații întregi pentru detaliile pe care un singur cuvânt arăbesc le poate conține. Nisipul, vitejia, bărbăția, unduirile femeii, iubirea au nenumărate nuanțe, cum are zăpada în limbile nordice.
Araba din română
Așa că …aveți idee câte cuvinte arăbești știți deja fără să știți? 🙂 Pentru mine, să descopăr că în română avem zeci, dacă nu sute de cuvinte din arabă, a fost, la 18 ani, o revelație. Majoritatea cuvintelor arăbești au ajuns la noi prin turcă. Unele, livrești, au rămas în limba veche, de cărturari, altele sunt în vocabularul nostru zilnic, iar altele, pure coincidențe sonore și de sens, cum este expresia ”ce faci?”. Mai jos vedeți cum ajung niște cuvinte să sune exact la fel și să însemne același lucru, pur întâmplător, pentru că literalmente cuvintele sunt altele și au alte origini:
Kaifa haluka? – kaif al hal? – cef al hal? – Ceef halaci? – Cef-aci? – Ce-faci?
Audio: cu explicația coincidenței – kaif al hal? Kaifa haluka? – cef al hal? Ceef halaci? Ce-faci?. ascultați aici:
Kaifa haluka? = în limba arabă literară, formală, înseamnă ”care ți-e starea?”. Adică ”ce faci, cum ești?”.
*** ”hal” înseamnă ”stare”, fără conotații negative, deci când în română spunem ”vai în ca hal ești” folosim un cuvânt arăbesc, ”vai, în ce stare ești!”. În română a primit conotația negativă, așa că la noi e mai degrabă ”vai, în ce stare deplorabilă ești!”
kaif al hal? = tot în limba literară, dar o variantă mai apropiată, ușor simplificată, mai puțin formalizată, ”care ți-e starea?”
cef al hal? = în dialect, ”care ți-e starea?” (sunetul ”c” devine în unele dialecte ”ci”)
Ceef halaci? = tot în dialect, dar prescurtat, familiar, ”care ți-e starea?”
Cef-aci?, se aude Ce-faci? = cel mai prescurtat dintre prescurtate (inițialul ”kaifa ”devine ”cef” iar ”haluka” din prima sintagmă literară devine ”aci”) 😊 ”care ți-e starea?”: deja sună ca la noi, te întreabă ce faci, doar că în arabă asta vine de la ”în ce stare ești?”, descriptiv, iar în română de la ”cu ce te ocupi acum?”, activ, dinamic, de acțiune.
În final ambele se întâlnesc în intențiile și în corpurile noastre: pe de o parte, interes pentru celălalt, pe de cealaltă parte felul cum se simte el când e întrebat și dorința ambilor de conexiune. Back to psychology. 😊
Al-Haddada din Ralucă
Otomanii care au stat aici cam 400 de ani, au adus cu ei Islamul, pe care îl avem până azi în Dobrogea, și, odată cu această religie, multe cuvinte și expresii. În Islam nu ai voie să te rogi decât în arabă, așa că, un paradox simpatic, deși turcii otomani voiau să elimine araba din zonele cucerite, nu au putut să o scoată din Islam, deci nici din casele lor. Limba arabă fiind considerată limba lui Dumnezeu, nimeni nu poate rosti o rugăciune musulmană decât în arabă, deci nici otomanii. Așa se face că avem în română o mulțime de cuvinte, venite pe caravană turcească, la noi, la mine, la tine acasă, tocmai de la… tot de la mine de acasă, cealaltă acasă a mea, cea arăbească. Fiecare cuvânt din ăsta descoperit a mai aprins în mine câte o luminiță. Parcă mă conectam la un sens uriaș, unic, la istorie, îmi dădeam seama de unde venea câte o idee și mă luminam. Să înțeleg, să fac conexiuni, era o bucurie. Găseam araba din română, o creșteam pe Al-Haddada din Ralucă. Vedeam o hartă tot mai largă pe care se aprindeau trasee strălucitoare parcurse prin toată lumea de caravane de oameni și cuvinte.
Unele popoare au împrumutat înaintea noastră cuvinte din arabă, direct de la sursă (ajungând în contact cu zonele arabe prin apropiere geografică sau prin colonizare) și au devenit și ei intermediari pentru noi – francezii, spaniolii, italienii, grecii, etc, ne-au dat multe cuvinte arăbești. Însă cele mai multe au ajuns la noi prin turcă, în perioada Imperiului Otoman. Iar mie mi se părea fascinant să observ cum se modifică sensurile, cu ce semnificații au plecat din arabă, pe unde au luat-o până la noi și cum au ajuns în română, ce bagaje au pierdut pe drumul mătăsii sau pe alte drumuri și ce sensuri noi au cumpărat la destinație.
Apropo, de curiozitate, că tot mă/vă întrebam mai sus ce gust are, în arabă cuvântul pentru ”curios” este ”fudul”. Curiozitate este fuduliyeh (pronunțat fudulie). Iată un cuvânt care a plecat de la el de acasă însemnând ceva și a ajuns la noi cu un sens total diferit: în română, conform DEX online, înseamnă arogant, mândru, închipuit, încrezut, îngâmfat. Nu știu cum s-a produs această schimbare, de la curiozitate la mândrie și până la latura ei negativă, îngâmfarea, aroganța (probabil tot prin relația negativă dintre localnici și otomanii ocupanți), dar tot de aici și fudulie, fudulii, ”mândria” masculinității, chiar dacă este vorba de varianta care …ajunge în farfurie.
Sau meschin, care în română meschin e un om mic la suflet, egoist, josnic, murdar, preocupat de interese meschine, lipsit de noblețe sufletească, un om cu micime sufletească. În arabă înseamnă doar sărac, un om sărman, amărât, necăjit, un om care nu are ce-i trebuie, sau a pățit ceva și pe care alții îl compătimesc, dar care este un om bun. Când cineva pățește ceva trist, oameni spun în arabă ”ya meschin” – ”săracul de el!” și, dacă au cu ce, îl ajută. Probabil de la faptul că un om sărac are preocupări bazale, legate de supraviețuire, e needucat și nu prea are de unde să aibă profunzimi intelectuale sau spirituale, în română a primit conotația negativă. Mulți săraci sunt probabil și invidioși pe cei care au mai mult decât ei. De aici răutatea, ura, micimea sufletească, meschinăria. Dex-ul spune că în română ”meschin” a venit din franceză, dar când cauți mai departe, afli că în franceză a venit din italiană și spaniolă, care l-au preluat de la aceeași sursă, din arabă, îmbogățită cu acest cuvânt din akkadiană. Ăsta da cuvânt plimbăreț!
Să vedeți câte cuvinte arăbești s-au cazat în spaniolă! Dacă turcii ne-au influențat pe noi atât de mult și ne-au adus ca intermediari atâtea cuvinte arabe și influențe musulmane, deși au stat doar 400 de ani aici, arabii au fost prezenți în Spania, în mod direct, fără intermediari, un timp dublu – 800 de ani. Sudul Spaniei, Al-Andalus, celebra Andaluzie, arată mai mult a Arabia decât a Europa, iar spaniolii se mândresc cu acest tezaur. Până și purul și spaniolescul ¡Olé! ar putea fi de fapt o variantă evoluată din familiara mirare arăbească Allah! (avem și noi mirarea Doamne!) Sunt mai multe păreri, asta este una din explicații, care ar putea fi adevărată. (aici, pe wikipedia, despre această posibilă etimologie).
Chiar și când nu erau de fapt de origine arabă, cuvintele asemănătoare cu cele arăbești, cum a fost cu ”ce faci?”, îmi aprindeau beculețe. Pizza italienească al furno. Al-furn, în arabă, e cuptorul. Avem și noi furnalul, importat din franceză. Sau cuvinte care doar se referă la ceva legat de arabi. Mergem la marroquinerie să cumpărăm haine sau obiecte din piele. De ce de la Maroc-inărie și nu de la pielărie? Francezii, de la care noi am luat și cuvântul ăsta, au denumit așa prăvăliile marocanilor, de unde își puteau procura lucruri făcute de marocani, arabii africani experți în tratarea și prelucrarea pieilor, până astăzi, când slavă lui Allah, putem lua avionul direct până la ei acasă și ne putem alege cele mai frumoase și mai colorate haine, genți, papuci, cizme, chimire și alte …marochi-uri. Cuvintele călătoare îmi provocau conexiuni și îmi explicau mai multe lucruri deodată, din locuri, țări, culturi și timpuri diferite, despre care știam câte ceva, de ici, de colo, dar incomplet. Acum toate începeau să se lege. Cuvintele călătoare pot să re-unească ce s-a dezbinat la turnul Babel.
Dar și invers e amuzant, să vezi cum adoptă araba idei și cuvinte din alte părți. În araba literară un amărât de sandwich este ”al șater wal maștur wa ma beinahuma” care înseamnă ”felia acoperitoare împreună cu felia acoperită și cu ceea ce este între ele”. Ei îi zic simplu sandauici sau sandauiș, dar nu au au un singur cuvânt pentru asta. Au mai adoptat șocolata, cacau, telifon, bliz (please), mersi și multe altele. Mori de râs.
Chiar și numele de țări sau de personaje istorice, sună altfel în arabă. Jenchiz Khan – Gingis han, Assin – China, Lahai – Haga, etc.
Toate astea deschid mințile, perspectivele, simțeam că primesc viitor prin tot trecutul pe care îl înțelegeam. Conectam Egiptul cu Napoleon, China cu Ibn Battuta, marele călător de la 1300, Andaluzia și Gibraltarul cu musulmanii omayazi și Tariq ibn Ziyad deschizătorul. Pricepeam tot ce nu pricepusem în școală, când mă chinuiam memorând lecțiile ca un babbagha (papagal) cu lacrimi și frică de note. Acum primeam sens și înțelegere. Conectam. Dacă profesorii ar explica matematica prin bomboane și jucării și ar spune povești la literatură și istorie, copiii ar fi fericiți să meargă la școală.
Toate cuvintele sunt vii, se mișcă și se modifică după nevoia minții care le-a purtat. E un dans acolo, un dans călător pe mapamond. Faza e că după ce înveți unele lucruri primindu-le cu explicații logice, ca pe niște formule, începi să le vezi singur. Atunci începe bucuria. Sunt convinsă că nu doar cultura sporește prin călătorii, ci și inteligența. O călătorie e cât o facultate. Nu, e cât o mie de facultăți. Vă dați seama ce norocoasă sunt? Am învățat o limbă și am primit un glob pământesc.
Cred că și eu sunt un cuvânt călător, unul cu mult chef de viață.
P.S. 1. Gustul curiozității seamănă cu gustul înțelegerii. Amândouă au ceva dulce de neastâmpăr, intens, tropotitor. Te împing de la spate cu energie și te iau pe sus să mergi, să cauți, să afli. Iar înțelesurile noi, când vin, fac lumină și aduc cu ele calm. Lumină blândă, sens. Suflet?
P.S. 2. Când văd câte cuvinte sunt comune, plimbărețe, schimbându-și sensurile, și cât de multe rămân totuși de neînțeles de la o limbă la alta sunt tot mai convinsă că vorbele, limba, creația asta atât de lăudată a rațiunii umane care abstractizează, este de fapt o piedică, dacă nu chiar o involuție pentru conectarea umană, directă. Un cuvânt apare și rămâne pentru totdeauna un fel de rezumat al unor stări așa cum erau ele la un moment fix din istorie și nu poate cuprinde cu totul aceste trăiri, nici nu le poate înlocui. Limba, limbajul, este un bun instrument tehnic, sintetic, da, dar între oameni a adus ruptură. A amestecat sensurile pe care le avem toți în noi și le-a separat în cuvinte diferite. Poate ar trebui să vorbim mai puțin și să simțim mai mult.
VOCABULAR
*** cuvintele scrise cu litere italice sunt cuvinte românești de origine arabă, sau arăbești transcrise fonetic, ori cuvinte care doar seamănă ca sonoritate în cele două limbi, fără vreo legătură evolutivă/etimologică.
*** Unele popoare au împrumutat înaintea noastră unele cuvinte din arabă, direct de la sursă, și au devenit intermediari pentru noi – francezii, spaniolii, italienii, grecii, etc. Cele mai multe cuvinte arăbești au ajuns la noi prin turcă, în perioada Imperiului Otoman.
foto: Raluca Al-Haddad, tablou de Khaled Al-Saai