cropped-rah-e1602152578869.jpg
cropped-rah-e1602152578869.jpg
I am definitely a bazaar soul. Iar în Siria, până și umbra are miros: de apă proaspătă.

Studiu …aerian. Aromele.

Hm, magia. Am fost vrăjită. Am mai zis și o să o mai spun, magia e singura explicație.  A fost ceva care a crescut zi de zi, literă cu literă, sens cu sens, s-a inoculat în mine pe nesimțite. Singurul indiciu care m-ar fi putut lumina puțin era bucuria, uimirea, exuberanța pe care le simțeam. La început nu aveam timp să îmi pun întrebări despre ce mi se întâmpla, eram prea ocupată să întâmplu și să mă minunez. Pur și simplu mergeam la școală într-o țară nouă. Descopeream. Nu doar cuvinte, ci diferențe, asemănări și multe sensuri ale vieții complet noi. Am început să vorbesc puțin câte puțin și, ca în vorba aia, ”ridică-te și umblă”, imediat ce am putut să mă descurc singură prin oraș, am umblat. Ayayay, cât am mai umblat! Kilometri întregi zilnic, stătea tata cu inima strânsă, pe unde o mai fi fata asta, atunci încă nu erau telefoane mobile, iar ai mei săracii nu mă lăsaseră să umblu singură deloc, luni de zile, până a venit tata, nu voiau să riște nimic, aveam mereu escortă, bodyguard, paznic, însoțitor, cum să le mai zic, că erau verii și unchii mei.

Dar am început să merg singură. Și îmi plăcea la nebunie. Descopeream o lume, nouă dar dintotdeauna, străină, dar în mine. Simțeam  în sfârșit ceva ce știusem până atunci doar rațional, că sunt fifty-fifty româncă și arăboaică. Făceam cunoștință cu cealaltă jumătate a mea. Araba, mindblowing. Siria, soulblowing.

M-am născut și am crescut în România, sunt româncă. Sau așa credeam. Am fost la o școală obișnuită din Focșani, în perioada comunistă, fără povești cu Dumnezeu, dar cu uniforme bleumarin, aveam cravata mea de pionier și poza tovarășului mult iubit în clasă, deasupra tablei. La Revoluție aveam 11 ani. M-a prins în tabără – erau o  bucurie taberele alea școlare, aș fi vrut să apuc mai multe, nu doar până la 11 ani, ar trebui ca toți copiii să meargă în tabere, să exploreze, să se gospodărească singuri câteva zile, să… în fine, asta e altă discuție, niciodată nu îmi era dor de casă, mereu cădeam în melancolie câte o săptămână, două, poate și mai mult, când veneam înapoi. Poate de aia mi-a și plăcut atât de mult călătoria mea în Siria, de mică îmi plăcea să plec și să descopăr. Na, descoperire și acum: poate ăsta a fost talentul meu de mică, să plec departe de casă și să studiez lumea. E un talent bun, nu?

Așa că studiam tot. Și în Siria aveaaam ce studia. Totul era nou,  deci studiam oamenii, orașele, satul natal al lui tata, hainele, mâncarea, străzile, plantele, fructele, pietrele de peste două mii de ani din care erau făcute multe case, inclusiv a noastră de la țară, studiam până și aerul.

Aerul. Ah, mirosul de Siria. Pentru mine Siria are miros de aer fierbinte-fierbinte amestecat cu praf și motorină. Peste care vin iasomia, cafeaua cu hel – a hell of a coffee, indeed!! (nu beau cafea ca ritual, dar la mirosul ăla de cafea cu cardamom nu rezist și uneori mai ajung să mi-o ia inima la trap), mâncarea, oh mâncarea, și, tot la categoria ”miros-definiție”, aroma de bazar.

Ce să spun despre asta? Îmi vine să scriu literele cu brizbrizuri, I am definitely a bazaar soul, dar aproape că nu poți povesti. Ar fi și păcat să strici aroma de bazar pe cuvinte, dar până ajungeți acolo – apropo, nu cred că vreun alt bazar din lumea asta miroase la fel de bine ca Hamidyieh – să știți că mirosul de trandafir de Damasc, tot ca cel de dulceață dar muuult mai parfumat, merge foarte bine cu cel de săpun de Alep, mirosul de motorină e perfect lângă munțișorii de mellise (roiniță), mentă, anason, iar cel de cafea aburindă se potrivește cu praful ridicat din pietrele alea puse acolo de romani, da, fix ăia  care i-au cucerit până la urmă pe daci. Narghilele diafane de măr într-o baltă de miros iute și tăios de piele de cămilă de la marochinăria cu șlapi, genți, portofele și curele. Dacă treci pe lângă un hammam, o să simți un iz de aburi cu clăbuci, iar de vizavi o să te ia pe sus ca pe cățelul Pluto miros de plăcințele cu carne, spanac sau brânză, shaworma, dulciuri și câte și mai câte pot ei găti și vinde în magazinele alea de câte doi metri pătrați. Lâna veche din covoarele pestrițe, lângă lemnul scormonit de curând ca să încapă în dantela lui sideful sipeturilor sau lumina ferestrelor și paravanelor care vor ascunde de soare și de ochi străini femei cu pielea albă și moale. Mirosul umed și rece al Bisericii Hanania din peștera de sub pământ, spart de fumul lumânărilor cu busuioc și tămâie e la fix între aromele de condimente care se preling pe geamuri din bucătăriile cartierului creștin, locuit de atâta vreme. Mi-a fost și încă îmi e greu să cuprind mental cei zece mii de ani, vârsta Damascului, de când e locuit fără întrerupere, orașul cel mai longeviv din toată lumea. Vă dați seama ce vârstă? Ce experiență are, câtă înțelepciune, câtă viață și câtă iubire e in pereții și în pavajele alea? Mai e mirosul Moscheii Omayade, cu ceva de ambră și de mosc. Care se îmbină cu mirosul de bumbac nou-nouț din bazarul de pânzeturi și cu parfumul pe care parcă oamenii și-l toarnă pe ei în loc să îl pulverizeze. Sau poate te ajunge din urmă, făcută vălătuci prin aer, chiar parfumeria,  unde parfumierul te întreabă ce marcă îți dorești, apoi scoate o seringă mare și-ți combină în sticluțe Dior-ul, Chanel-ul ori Guerlain-ul preferat. Mai trece pe lângă tine câte o doamnă care caută așternuturi-cearșafuri și te trezești lovit de un curent dulce pe care ai impresa că poți pune și mâna. E o cofetărie ambulantă, cofetăria aia lipită pe gâturi, pe brațe, pe văluri negre, colorate, pe blugi și pe tricouri, pe bijuteriile grele de aur masiv, cofetărie plutitoare. Acolo, doar acolo îmi plac parfumurile dulci și grele. Nu mi-am explicat niciodată, dar, un parfum pe care nu l-aș suporta nicio secundă în București, din cele mai grele, cu cât mai dulci și mai grele, cu atât mai plăcute îmi sunt acolo. Plus că la fiecare intrare în magazin primiți cafea sau ceai. O să vă ia aburii din stradă, nu-i scăpare. Așa circulă mirosurile în Siria, precum curenții marini, ceva palpabil, curg, se îmbină și te-mbrobodesc.

Până și umbra are miros în Siria, miros de apă proaspătă. De răcoare și confort după ce mergi prin soare pe străzi pe care totul frige, frige, frige. Nu știu de ce, dar ”frige” ăsta are ceva așa de bun, de viu, de …cald.

Nu, nu, nu mă întorc acum, mai stau pe-aici, încă adulmec.