cropped-rah-e1602152578869.jpg
cropped-rah-e1602152578869.jpg
Noua mea viață a început cu mirosul de Damasc cald de septembrie, când am ieșit din aeroport și m-am urcat în cea mai ramolită și distrusă mașină din toată parcarea, un pick-up Datsun, alb, lovit și peticit cu chit maro de zeci de ori, cu două locuri pentru noi trei, eu, Bashar și unchiul Jad, nu tocmai un silfid.

Plecarea

– Dacă îi vezi, îi recunoști, da?
– Daaaa, normaaaal.
– Și pe Jad și pe Bashar?
– Cum să îl uit pe Bashar, doar l-am văzut de atâtea ori, mama… Iar pe Jad îl știu din poze. Cât de diferit poate fi, poate să arate ca alt om?
– Bine, hai, fugi. Stai la coada asta, îți verifică pașaportul, uite valiza e gata, pe bandă, tu mergi cu oamenii mai departe până la avion.
– Daaaa, taaataa, am înțeles dejaaaa, vă dați seama că asta e poate a 18-a oară când îmi spuneți lucrurile astea???
– Și să ții mâna sus, da?
– Daaaa, biiine, o să o țin sus și dacă îmi amorțește… hai odată, gata, plec, uite mai sunt doar câțiva oameni la coadă.
– Bine, fugi, paa, să ne sunați când sunteți acasă.
– Daaaa, vă sunăăăm….

După check-in am mers cum știam eu mai mândră înainte, nu mai știu cât m-am uitat înapoi, nu știam exact dacă să fiu puternică însemna să mă mai uit înapoi spre ei, care stăteau acolo cu inimile cât un purice, sau nu. Totuși m-am uitat și eu la ei până mi-au dispărut din raza vizuală, dintr-un fel de datorie amestecată cu mirarea că era ciudat gândul să nu îi mai văd cine știe câte luni, poate un an. Era prima oară cand plecam de acasă mai mult de două săptămâni în tabără și plecam direct peste mări și țări, la propriu, prima oară cu avionul.

Eram plină de curiozitate, sigură pe mine, nerăbdătoare și bucuroasă, abia așteptam marea aventură, deși nu visasem la ea toată viața, ci doar vreo săptămână, după ce tata chiar mi-a luat biletul de avion și plecarea mea devenise o certitudine. Mi-a plăcut coada din aeroport, mi-a plăcut întârzierea de vreo 12 ore sau mai mult, mi-a plăcut că am primit două mese de la Tarom, că am sunat acasă de câteva ori din aeroport, că ei ajunseseră înapoi din București la Focșani și eu tot în aeroport eram, mă gândeam cum ar fi să trebuiască să vină înapoi 3-4 ore cu mașina să mă recupereze dacă va fi nevoie, mi-a plăcut că am plecat când deja se pregăteau să ne cazeze pentru noapte și am ajuns spre dimineață la Damasc. Aventura chiar a început cu aventuri și neprevăzut.

Doar că nu a fost o aventură. A fost nașterea mea. A doua, sau poate prima mea naștere adevărată.

Noua mea viață a început exact în ziua aia, când eu în loc să intru în sala de examene de la ASE, intram în aeroport. A început cu eșarfa legată la încheietura mîinii și umbrela, ambele verzi, ținute în sus până m-au recunoscut și ei în șuvoiul de oameni – eu mă schimbasem față de copilul din pozele trimise în plic par avion. Noua mea viață a început cu mirosul de Damasc cald de septembrie, când am ieșit din aeroport și m-am urcat în cea mai ramolită și distrusă mașină din toată parcarea, un pick-up Datsun, alb, lovit și peticit cu chit maro  de zeci de ori, cu două locuri pentru noi trei, eu, Bashar și unchiul Jad, nu tocmai un silfid.