La Jad am ajuns când deja se lumina, am mâncat ouă, lebneh cu lipie, castraveți si ceai negru. Mic dejun tipic, de casă, gust divin. Lebneh e atât de bun încât sunt sigură că am mâncat în fiecare zi a celor aproape doi ani ai mei acolo, cel puțin o dată pe zi, cel mai probabil de două ori, ba în unele zile dimineața, la prânz și seara. Gol, lins de pe lingură cum lingi înghețata, sau împreună cu altceva. Să nu exagerez, poate că în ăștia doi ani mi-a scăpat mâncatul de lebneh o săptămână sau două, în total.
Știți ce este lebneh? Se face foarte ușor în casă. Iaurt acru, cu puțină sare și lăsat atârnat într-o pungă de bumbac să se scurgă zerul. Gustul? Mmm… moale, cremos, e acrișor, un iz sărat. Dacă e pentru iarnă la borcan, e lăsat mai mult la scurs, să se usuce mai bine, apoi e făcut mingiuțe în căușul palmei și pus în ulei de măsline. Când e amestecat și cu burgul, fermentația suplimentară a grâului îi mai adaugă o aromă, ușor lemnoasă. La masă, ai pe farfurie ori pastă moale așezată meticulos cu muchia lingurii ori câteva mingiuțe apetisante. Peste el în mod normal se pune ulei gros și negricios de măsline și deasupra se presară, frământată pe loc în podul palmelor, niște mentă uscată, din soiul ăla super aromat, care la noi nu prea crește, dar e de găsit în magazinele cu produse arăbești. Lebneh este rai pentru papilele mele gustative, dar nu e singurul, mai am și alte raiuri culinare, cum ar fi sarmalele, mari, românești, sau cele minuscule, cât degetul de bebeluș, din Siria. Dar despre celelalte raiuri gustative, nenumărate, ale mele, altă dată, acum am divagat. Ca de obicei, când ajung la lebneh, în fața mea sau doar în gând, deviez de la orice. Ah, ce deliciu!
În orice caz, cu aceste minuni atât de simple în stomac, m-am băgat în pat și am dormit ca un bebeluș. Au trecut zile sau săptămâni întregi până să aflu că patul în care dormeam eu era al lui Jad, doar al lui, nimeni nu avea voie acolo, toți dormeau pe jos în afara de el, până am ajuns eu în vizită și am primit acest privilegiu. Când am aflat ca îmi dăduse cel mai bun loc de dormit, singurul pat din casa lui în afară de canapelele înguste și incomode din sufragerie, m-am mutat lângă ceilalți pe jos, unde am descoperit confortul de a te întinde peste saltea, cu talpa pe mozaicul răcoros de pe jos și unde aveam mai mult loc fără să cad din pat. Mi-a rămas însă pentru totdeauna în cap faptul că el, zeul și zbirul casei, îmi dăduse mie locul lui de dormit. Părea glumețul familiei până într-o zi când am văzut cu ochii mei că și la el tot frica și ordinea patriarhală făceau ordine când ceva neobișnuit se întâmpla în casă. Dar și despre asta, mai târziu, în jurnal.
După acel somn dumnezeiesc până spre după amiază, m-am trezit ușurel în mirosul altor delicii cu ceai negru. Aromele ajungeau până la mine și se amestecau cu parfumul și zgomotele străzii pe care le aud clar în minte și acum, zgomote noi, cuvinte noi, strigate sau râse, vorbite sau șoptite de copii, femei, bărbați cu voci noi, mai aspre, mai ascuțite, mai puternice, inflexiuni și tonuri diferite, miros de praf, cafea și aer fierbinte. Toți ai casei făceau încă liniște pentru mine când am ieșit somnoroasă din dormitor și m-au întrebat jumătate în engleză, jumătate dând din mâini dacă am dormit bine și dacă mi-e foame.
Am mâncat pe jos, stând turcește toți în jurul siniei, tava rotundă de origini chinezești pe care o are orice arab din lumea asta, într-un apartament minuscul, cu două camere, aproape fără mobilă, în care încăpeau doi adulți și trei copii, pe lângă mine.
Acolo, pe jos, pe mozaicul din bucătărie și pe cel din sufragerie, în timp ce mâncam direct cu mâinile, unii peste alții, niște gusturi care mi-au adus în primele 8 luni vreo 16 kg în plus, au început lecțiile mele de arabă.
Am ajuns în Siria cu tayyara. În parcare am urcat în sayyara care m-a dus acasă la Jad. Astea sunt primele două cuvinte pe care le-am învățat în arabă: avion, mașină. Le-am memorat pe loc, în drum spre casă.
După masă, la ceai, am primit un caiet unde să îmi notez cuvinte și am început să scriu în alfabet latin, după cum îmi suna mie, cuvintele de bază pentru supraviețuire: khobz pâine, khiar castravete, banadora roșie, șai era ușor, că seamănă cu româna și îl beam în timp ce scriam pe caiet, ana joane mi-e foame, ana atșane mi-e sete, bâddi vreau, mai apă, ana naasane îmi e somn. Toate prin puțină engleza și franceză, dar cel mai mult prin semne, până venea Bashar de la muncă direct la Jad ca să vadă ce fac și să îmi mai traducă. Uneori mă lua și la câte o plimbare, abia apoi mergea la el acasă. Așa a fost prima lună și un pic, până am început să merg la școală, Arabic Learning Institute for Foreigners, în Mezzeh Villat.
