Eu cred ca iubirea începe cu mirare, doar e ca magia. Oricum, ceva trebuie să te intrige sau chiar să te sperie. De exemplu, poți fi fermecat de ceva mărunt, neimportant, cum ar un bulevard întreg de palmieri împodobiți cu beculețe. Șirul ăla de copaci uriași acoperiți de luminițe sclipitoare m-a surprins și m-a vrăjit. Era și ușor să fiu uimită la 18 ani, plecată prima oară de acasă dintr-un oraș mic, singură, într-o țară nouă, complet diferită. Credeam că beculețele se pun în pom doar de Crăciun.
Țin minte prima ieșire din casă prin Damasc. Ce frumos îmi sună și acum ”Damasc”. Bashar m-a luat cu mașina. Dormisem suficient după aterizarea de dinainte de răsărit, el avea treabă prin oraș și, fiind primul însărcinat să mă aibă în grijă (a făcut facultatea în România și vorbește până azi româna foarte bine) a zis că e o ocazie sa îmi arate și mie puțin din Damasc, în prima zi, așa, ca o introducere. M-a dus în vechiul cartier creștin, acolo era unul din locurile unde avea el treabă atunci. Doamne, câtă treabă am avut eu, pe urmă, pe străduțele din Bab Touma (Poarta lui Toma), imediat ce am început să mă descurc singură prin oraș! Am mai fost în ziua aia și printr-o zonă musulmană, mai săracă, mai gri, cu mult gunoi pe jos, trotuare și case neterminate, din alea cenușii-maronii, prăfuite, ca în filme, cu multe antene de satelit. Nimic turistic, Al-Hajar Al-Aswad (Piatra Neagră), unde el și soția lui, Frial, aveau o farmacie.
Eram în minunatul pick-up Datsun, făcusem cunoștință cu o vreo 12 ore înainte. Maneta de viteze flutura dacă nu țineai mâna pe ea. Nu prea e o metaforă descrierea asta, m-am întrebat de multe ori cum de nu sare din găoace la cum se scutură și cum naiba știi în ce viteză e. Până când am condus-o și eu și am învățat să fac diferența între fluturături. Cu geamurile deschise până jos indiferent de viteză și cu lovituri în genunchi de la maneta săltăreață, am mers toată seara prin Damasc. Era un talmeș balmeș așa de colorat și de aromat, că scosesem capul pe geam și adulmecam cu nasul și cu ochii și cu pielea. După un timp am început să pun ordine în mozaicul ăsta, dar în prima zi tot ce vedeam mă făcea să mă crucesc… semilunesc?
Urmăream din mers aglomerația, forfota, mirosurile, magazinele mici pline de lumini și culori, pisicile jegoase, vocile subțiri, vocile groase, lădițele puse aproape de asfalt cu legume sau clame de păr, străzile foarte înguste, mașinile minuscule Toyota, Isuzu si Datsun (scria cu litere mari de tipar pe ele) potrivite acelor străzi, cu remorci la fel de minuscule, multe din ele pline cu familii întregi înghesuite în picioare, femei îmbrăcate în mantouri lungi, sobre și groase, cu baticuri, uneori și mănuși, deși afară erau în jur de 40 de grade. Păduri de lighene de satelit peste casele ca niște cuburi gri, crescute unele dintr-altele, familii la picnic, la iarbă verde… pe spațiile verzi de lângă șosele, poduri sau pasaje, pe jos, cu pături, mâncare, bunici și copii mici. Fără cățel și purcel, că-s amândouă animale spurcate la musulmani, dar la doi metri de mașinile gonind. Mirosurile mă îmbătau: cafea, mâncare, ceai tare, hel (cardamom) – pe astea le recunoșteam parțial, pe unele le avusesem în casă de când eram mică. Ba frumos, ba urât, ba gustos, ba fermentat. Strălucitor în centru, prăfuit la periferie, kitsch luxos și sărăcie cu bun simț.
Și în tot caleidoscopul ăsta nou și contradictoriu, exact în Bab Touma, unul din locurile pe care aveam să le ador, dar mai târziu, deodată am rămas fără aer. Ați avut vreodată senzația că vă sufocați cu sunete? Sau cu imagini, într-un spațiu deschis? În forfota aia de cartier turistic în care sute de oameni vorbesc în același timp, eu nu înțelegeam niciun cuvânt. Era un zumzet uniform în care îmi părea că toți oamenii bolboroseau la fel, arătau la fel, mulți bărbați negricioși, păr ondulat, de smoală, femei prea machiate sau prea îmbrobodite, creole și ele, pe un fundal de muzică pe-o singură inflexiune lălăită. Ca în apă când cauți să te scuturi să ajungi la aer, după câteva ore de astfel de nou m-am întors instinctiv cu fața în altă parte, să văd și să aud altceva, să înțeleg o vorbă. Doar că oriunde mă întorceam, aceleași clădiri gri, bej, maronii, prăfuite, aceleași figuri, aceeași muzică plângăcioasă, absolut nimic familiar în afară de câteva mirosuri. Și m-am speriat: doamne, eu o să rezist aici câteva luni sau un an? Am stat doi ani iar când m-am întors știam deja sigur că eram îndrăgostită.
Lulea, forever, iremediabil.