Într-o zi soția unchiului Jad m-a luat cu ea la brutărie. O fi vrut să îmi arate cartierul sau unul din locurile care trebuiau cunoscute de o fată gospodină ce m-ar fi vrut, numai ea știe. Mă rog, acum bănuiesc și fac pe niznaiul, dar atunci sigur nu mă prinsesem. Aveam câteva zile, poate o săptămână întreagă de când sosisem și stăteam în casa ei și cred că încă nu făcusem ceva mai consistent decât să spăl niște farfurii. Am aflat la un moment dat că eram prea ciudată, nu dădeam cu mopul ca ea non stop, nu găteam, nu spălam rufe zilnic aplecată pe jos în lighean. Era o mașină de spălat în casa aia, e drept cam preistorică, dar măcar te scutea de efort. Dar ea era o gospodină adevărată, spăla mai bine ca mașina. Mâinile ei crăpate până la sânge ca niște călcâie erau mâini respectabile. În orice caz, cum probabil eram o fată cam nereușită după părerea ei, o fi zis să mă învețe una alta și a hotărât că de data asta merg cu ea să luăm pâine – încă nu știam exact ce îmi zicea cu mâinile, dar am înțeles că ieșim din casă.
Eu aveam cu mine o comoară de acasă – o rochiță cumpărată chiar în vara aia din satul de vacanță de la Mamaia și pe care o purtasem doar de vreo două ori. O frumusețe de rochie, verde fistic pal, material subțire de blugi cu niște striații fine, fără mâneci, un minijupe nu foarte scurt, dar oricum bine deasupra genunchilor, se închidea cu capse în față de sus până jos. Clar, la 18 ani rochița aia era o minunăție.
Afară erau destule grade peste 40, rochia era dintr-un bumbac plăcut și mi-am spus: ”e vremea perfectă pentru ea, cu asta mă îmbrac”. Zis și făcut. Mătușa Georgette (mai sărăcuță cu duhul, am aflat asta destul de repede, dar mai târziu am aflat și că asta era exact motivul pentru care era mătușa mea prin alianță și …utilă la casa omului) a făcut niște fețe-fețe la mine când m-a văzut, dar eu încă nu îi puteam traduce grimasele. Am rămas cu rochia pe mine și am ieșit împreună cu ea să cuceresc cartierul Jaramana.
Foarte repede m-am simțit remarcată, toți se uitau la mine destul de insistent. Eu eram încântată, fetele păreau toate să vrea o rochie ca a mea. Femeile mai coapte se uitau și ele. „Trebuie să le placă mult culoarea” am presupus eu, pentru că modelul rochiei nu mi se părea atractiv pentru vârsta lor, nu era gen „rochie de mamă” sau „rochie de doamnă”. La un moment dat am văzut că se uitau și băieții și bărbații, toți erau cu adevărat încântați de rochia mea cu capse. Cel mai vizibil, când am și devenit sigură ca era rochia perfectă, a fost chiar în fața brutăriei. Am intrat puțin, am primit niște priviri cadou, dar în interior erau vreo 300 de grade de la cuptor așa că le-am preferat pe cele 45 de afară și am ieșit să aștept în față. Am rămas acolo singură, pentru nici 10 minute, în minijupe-ul meu fistic fistichiu. Timp în care doi bărbați s-au împiedicat de trepte, alții m-au fluierat, unii mi-au zâmbit, fete și femei care au trecut pe stradă ori au intrat în brutărie s-au uitat direct la mine, iar alți oameni mi-au și vorbit, cine știe ce mi-or fi spus.
Nu mai sunt sigură, dar parcă doi băiețandri cam de vârsta mea au rămas lângă mine vorbind între ei și dându-și coate. Ce sunt sigură că s-a întâmplat e că Georgette a ieși val-vârtej cu sacoșele bodogănind, aș vrea să știu ce spunea și cui, m-a luat de mână și m-a tras spre casă, iar eu eram foarte mirată.
Bashar a venit seara și mi-a explicat că pentru ea fusese o aventură uriașă. Jaramana este un cartier unde erau majoritar creștini și druzi, dar în care s-au refugiat zeci de mii de oameni din milionul celor veniți în Siria din Irak din cauza războiului. Familiile evitau să își mai lase fetele pe balcon pentru că se trezeau cu tot felul de reacții neplăcute. Locuitorii cartierului erau nemulțumiți de irakienii aciuați acolo, pe care îi numeau musulmani sălbatici de la țară. Sună caraghios, dar se simțeau invadați. Veniseră în general oameni simpli, care comentau uneori chiar agresiv la vederea femeilor fără văl, coafate, îmbrăcate colorat, cu fuste și mâneci scurte, relaxate în cartierul lor druzo-creștin din capitala siriană. Era neobișnuit pentru noii veniți și se manifestau cum știau de le ei de acasă: femeile fără haine negre până în pământ sunt niște păcătoase ușuratice. Eu, senină, nu bănuisem nimic din spaima și rușinea pe care le trăsese Georgette cea utilă la casa omului, care avusese de ales între a fi terifiată că o poate pierde ori aduce acasă rănită pe nepoata soțului, sau a fi bucuroasă că scapă de răzgâiata și dezblehuiata de româncă aducătoare de șmotru suplimentar. Oricum, în zilele următoare am primit, printre multe râsete, numeroase sfaturi și explicații: tu alegi cum te îmbraci, dar aici ar fi mai bine să nu atragi prea mult asupra ta atenția musulmanilor mai rigizi, pentru că oricât de înapoiați ar fi, îi vizitezi ei la ei acasă. Iar povestea, rămasă în folclorul familiei, a fost pentru mine una din primele lecții despre diferențele culturale.