…și multe planșe cu poze și desene.
Aș fi crezut că o sa învăț o limbă străină nouă cum făcusem deja la școală engleza și franceza. Daaaar, am învățat o limbă nouă cam cum aș fi făcut dacă începeam engleza și franceza la grădiniță. Adică vocabular după planșe cu imagini, apoi cuvinte de legătură și verbe prin asocieri logice și indicații cu mâinile. Joumana, profesoara de arabă pentru străini, refuza să dea explicații în vreo limbă cunoscută de oricare dintre noi, deși vorbea perfect engleza. Așa că iată-ne, oameni între 16 și 50 de ani în aceeași clasă, silabisind, rârâind, bâzâind și gâlgâind în cor, după pronunția, indicațiile Joumanei și după puterile fiecăruia dintre noi. Limba asta e așa de diferită, încât nu poți spune că seamănă cu ceva de la engleză sau din limbile latine, iar ca dificultate se bate pentru primul loc cu chineza, o altă limbă venită de pe Marte. Arabii spun că limba lor vine direct de la Dumnezeu… Allah vorbește araba și a dictat Coranul Profetului Mohamed. Tocmai de asta Coranul nu poate fi tradus, adică nu poate fi transpus în altă limbă decât cea sfântă, araba. Orice musulman nearab trebuie să memoreze textul coranic în arabă după sunete și să citească în limba lui doar explicații și interpretări. Traducerile în alte limbi nu au decât valoare explicativă, mulsulmanii nu se pot ruga decât rostind cuvinte în arabă. Chiar dacă nu înțeleg acele cuvinte, trebuie să le recite pe de rost, nu se pot ruga în limba lor.
Pentru mine araba e oricum fermecată. Acum îmi e și ușoară. Dar când am primit primul manual, l-am fluturat de la coadă la cap și m-am întrebat sceptică: ”Eu o să citesc dantelele din cartea asta tipărită invers, iar peste câteva luni o să o am deja citită pe toată?” Și așa am fost fermecată cu încă o vrajă.
Alfabetul arab este un deliciu, mai ales pentru nativi atunci când un străin care abia începe să învețe vrea să pronunțe ceva în arabă. Deși ca număr de litere în alfabet, cel latin are 26 iar cel arab 28, totuși mult mai mult de două litere sunt complet diferite și lipsesc dintr-o parte în cealaltă. În primul rând există sunete neobișnuite. Până să aflu de ele și să le învăț, pe unele le-aș fi numit mai degrabă interjecții, pronunțate din locuri din gât sau de pe cerul gurii imposibil de imaginat înainte. Mai sunt și cuvintele funny care, pronunțate greșit sau incomplet, ajung să însemne cu totul altceva. Așa ajungi să spui ”te iubesc din tot câinele meu”, dacă încurci ”c”-urile între qalb (inimă) și kalb (câine), ”puneți-mi vă rog și mie cumpărăturile într-o pi…dă” când ești la casă într-un magazin și nu știi cât durează pronunția unui ”i” scurt și a unuia lung, sau ”pu..a națională” când vorbești de un partid național și nu îți iese ”h”-ul din mărul lui Adam. E la fel de amuzant pentru ei cum a fost și pentru mine când am auzit secretarele spunându-i colegul meu român ”fuut min hadal-bab”, adică ”intră pe ușa asta” când l-au trimis în alt birou. Nu voiau să îl înscrie în registrul de studenți, aveau impresia că face mișto de ele când le spunea cum îl cheamă: Nicu, iar asta în arabă înseamnă ”…ute-l”, la imperativ. Cred că în orice limbă sunt câteva coincidențe nefaste cu celelalte limbi, ceea ce face învățarea distractivă. Și noi râdem de moneda din Botswana și de orașul din Croația, cum și arabii evită să spună pe nume oricărei companii aeriene care folosește engleza în titulatură, din simplul motiv că ”air” în arabă înseamnă …aceeași monedă și același oraș.
Dincolo de aceste condimente inevitabile, pronunția era treaba mea favorită în perioada de început. Mi se părea distractiv să gânguresc non stop, ai mei ziceau că am ureche muzicală, îi imitam foarte bine și destul de repede. Greul e însă să poți produce sunetele noi vorbind cât mai fluid, nu să faci pauză la mijloc de cuvânt, încordat și transpirat tot ca să scoți o literă mai de doamne-ajută. Așa că dimineața, când unchiul Jad mă ducea la școală, cam trei sferturi de oră cât dura drumul, eu exersam iar el asculta și mă corecta. Cu icnete, dureri în gât și febră musculară la limbă, încercam să vorbesc de parcă aș fi avut prune în gură. Dacă chiar aș fi avut prunele, cred că aș fi pățit de multe ori ca don’șoara Doolittle din My Fair Lady care tot înghițea bile peste bile. Doar că vorbitul cu prune însemna să pronunți corect sunetele emfatice. D, T, S și Z au câte două variante sonore, una cum o știm noi și alta cu multe prune. Mai sunt două de R, trei de H, vocale lungi care apar în cuvinte, vocale scurte, care nu apar scrise pentru că în arabă sunt considerate diacritice, dar care și ele schimbă total sensurile cuvintelor, so, nu-s chiar așa simple. My fav ever este ”ain”, litera cu multe semnificații poetice și filozofice în arabă. Cuvântul ”ain” însemnă ”ochi”, dar poate însemna și ”izvor” sau ”sursă” ba chiar și ”suflet” ori ”iubire” ca sensuri poetice. Iar sunetul e fix ăla pe care îl faci când simți că gata, mâncarea nu mai vrea în stomac și a pornit înapoi pe gât în sus. E sunetul pronunțat în cel mai de jos punct al gâtului, cred că e singura literă din toate limbile pământului care se pronunță cam din mărul lui Adam, pe care trebuie să îl miști frumos, izolat, cu eleganță și precizie, ori de câte ori e nevoie de vreun ”ain”. Imaginați-vă distracție când îți apeși pe mărul lui Adam ca să simți exact unde sunt mușchii care trebuie gimnasticizați pentru asta. Textul ăsta ar suna oricum mult mai funny citit și exemplificat.
Toate aceste exerciții pentru mușchii care să pronunțe erau însoțite de exerciții pentru mușchii care să scrie. De la dreapta la stânga, repede, fluid, unduios. Noroc că aveam ceva talent la desen și mă descurcam la șerpișori și virgulițe. Făceam cu sutele, pe zi, pentru fiecare literă, respectând curbe, înclinații și brizbrizuri. Ar fi fost atunci un moment bun să învăț să scriu cu stânga. Am început, dar și acum regret că mi-a fost lene să continui. Acum aș fi scris cu dreapta română, de la stânga la dreapta și cu stânga arabă, în sens opus, de la dreapta spre stânga. Îmi și imaginam cum ajungeam să scriu simultan și în arabă și în română, fiecare mână câte un alfabet, mă întrebam cum aș fi putut realiza chestia, cu aceeași idee scrisă în același timp în cele două limbi, sau aș fi reușit chiar propoziții cu idei diferite scrise simultan la două mâini? Dar emiseferele mele cerebrale au rămas până la urmă odihnite, fără această abilitate. Oricum, pictam și zumzăiam, zumzăiam și desenam. Ore, zile, luni în șir. Scriam, fredonam și mă bucuram.
Când am început să scriu cât de cât cursiv, adică literele mele de mână să fie rotunde și grațioase, nu sfâșiate ori țepoase, am început să mă concentrez pe memorarea de cuvinte noi. Aveam un sistem de scris cuvintele pe foi A4 îndoite în patru ca un eventai, scriam coloane de cuvinte, în stânga coloana în română, iar în dreapta în arabă. Foaia cuprindea în felul ăsta, față verso, cam 200 de cuvinte și la câteva zile mai umpleam încă una. Recordul a fost să învăț într-o zi aproape 50 de cuvinte noi, dar frecvența uzuală era de 20-25-30 de cuvinte noi zilnic, după primele 6 luni, pe care le repetam ulterior în fiecare zi până le visam și mă concentram apoi pe altele, necunoscute. M-am mirat și m-am bucurat enorm când mi-am dat seama că memorasem un cuvânt auzit o singură dată, înțeles din context apoi folosit corect la locul lui. Apoi asta s-a repetat. Doar că nu voi putea niciodată să știu toată limba arabă. E uriașă ca vocabular – echivalentul DEX-ului, Lisan Al-Arab, este un dicționar cât un raft întreg de bibliotecă. Nu doar eu, nimeni din lumea asta nu știe și nu poate ști toată limba arabă, deși de-a lungul timpului au fost învățați care se lăudau că au memorat tot Lisan-ul și or mai fi și în zilele noastre. Sunt atâtea dialecte încât nici nu se pot număra. Practic, nu doar fiecare țară sau zonă are un dialect, dar fiecare sat și fiecare trib, adică o familie extinsă, poate avea de la cuvinte specifice până la un întreg dialect propriu.
Unii au spus că era ADN-ul, alții că un talent de memorie amestecat cu ureche muzicală, dar nu mă mai interesează demult vreo explicație. Cert e că după o vreme am simțit că prind aripi și învăț din zbor. Simțeam și spuneam că respir în arabă, și încă mai cred asta, atât de ușor îmi venea să memorez cuvinte și să înțeleg concepte gramaticale inexistente la noi – cum este dualul. În arabă nu există doar două forme de număr pentru substantive, singular și plural, ci trei: singular, dual și plural, adică nu ai doar fată – fete, ci ai bint – bintein – banat, adică, o fată, două fete, fete. Creepy? Mai sunt și altele, nu ai decât o singură formă de trecut și ca să spui ”când ai ajuns, mâncasem”, pentru anterioritate în trecut, ei bine, trebuie să te descurci altfel decât cu timpuri distincte la trecut. Plus un milion de reguli gramaticale, completate de două milioane de excepții de la regulă care trebuie învățate pe de rost. Iar eu nu oboseam, ci mă energizam învățându-le. 6, 8, 10, 16 ore pe zi, acasă sau în vizite, mereu cu araba în rucsac și cu multe întrebări după mine.
Într-un an și nouă luni, deși nu aveam decât un minim vocabular juridic, medical sau literar, înțelegeam orice și puteam vorbi fără accent. Premiul cel mare a fost când am putut merge în piață să mă târguiesc singură. Devenise o joacă plăcută, mă îmbrăcam ca verișoarele mele și mă testam după prețuri: dacă primeam prețuri de turistă însemna că m-a trădat accentul. Preferam să spun mai puține cuvinte, dar să sune perfect. Spre finalul acelui an și nouă luni doar hainele mă trădau și mă mândresc și acum cu acea perioadă, pentru că acum …am accent. După atâția ani de când nu mai vorbesc permanent doar arabă și în casă și afară și nu mă mai concentrez atât de tare să articulez ca la sursă, s-a dus pronunția mea perfectă.
Deci totul este foarte simplu: n-o adori, n-o-nveți, n’est-ce pas? Mi-a schimbat locul pe planetă, gândirea, hainele, mâncarea, imaginația, gustul, dorințele, inteligența, încrederea, corpul, perspectivele, toată viața. Dumnezeu chiar vorbește araba.
Și da, o ador. Se vede?
P.S. 1 Acum câțiva ani mai mulți colegi din presă m-au întrebat cum se pronunță numele unei candidate la funcția de premier a României. Le-am răspuns
P.S. 2 Poate vreți să faceți cunoștință cu my fav ever, ”ain”. Până fac eu un video cu felul în care se pronunță, îl găsiți explicat aici.
P.S. 3 Iar aici ascultați sunetele întregului alfabet arab și vedeți cum și de unde se pronunță fiecare literă 🙂